sâmbătă, 19 mai 2012

Eșec amoros

Când privește la fereastră nu mai poate respira,
De parcă tot aerul i s-ar fi ascuns în plămânii grei,
El stă ascuns în sufletul ei, dar nu poate ieși la suprafață,
Căci a fost ars de prea multe ori pe inimioară.
Și-ar vrea să iasă la iveală măcar astăzi, de ziua ei,
Ziua ei speciala - ziua în care ea moare cuprinsă de viermi,
Mâncată pe interior de temeri și prejudecăți, s-a dus.
Curaj a avut când l-a creat, dar apoi nu l-a mai putut controla,
Era peste tot numai unde trebuia nu, exista, dar de fapt se dezintegra,
Iar apoi iarăși răsărea ca un ghiocel în inima ei și o împungea
Cu ghimpi tăioși secați de plânset, doritori de lacrimi străine.
Are în interiorul ei o poartă ce o poate duce în rai sau iad,
Are în fiecare părticică din corp un atom de iubire,
Are în creieri neuroni tăiați cu lama,
Are în suflet un eșec amoros.

luni, 5 martie 2012

E oficial

Gata cu suferința, gata cu aerele iernatice, a venit primăvara!
Cu această ocazie vă urez o perioadă călduroasă alături de cei dragi sau mai puțin dragi.
Cu asta basta, vine căldura, canicula, vacanța șamd.
Nu e ciudat cum toate nasoalele feeling-uri (ca să fiu în trend) dispar de odată cu zăpada? Încet, încet, toate se duc, se uită, se spală și toată lumea își pune haină nouă. Zâmbește chipeș sau mai puțin chipeș și o ia la galop pe străzile patriei. Băltocile rămân în urma topirii stratului de omăt și mereu oamenii se murdăresc cu noroiul ce stă în ele ca în Groapa Marianelor și așteaptă să te îmbuce și să te tragă spre adâncuri - bineînțeles, metaforic. Și totuși, copacii arată deplorabil, la fel ca-n noiembrie, dar din vârful unuia tot răsare un mugure încăpățânat ce trândăvește sub soare și izbutește să se metamorfozeze într-o frunză.
Din lumina soarelui mai rămâne și pentru noi.

miercuri, 8 februarie 2012

Cântec pentru patima noastră

Ah, iubire, de-ai vedea
Lumea de sub bolta mea,
Poate că ai știi și tu
Cum iubește sufletu’.

Dar din ceruri de-or cădea
Mii de vise și-o cordea,
Tu așa ai înțelege
Cum eu-s prins între mreje.

Barca mea se mișcă lin,
Cad p-alocuri foi de pin,
Dar tu ochii de-ai desface
Soare-n miriști iar s-ar face.

Ei sunt doi îndrăgostiți...
Luați de-aici și tot fugiți,
Unde vă duce durerea
Ce-mprăștie tăcerea.

Pleci departe, draga mea.
Eu nu vreau să mi te ia!
Dar e vântul cel tăios
Ce mă roade pân’ la os.

O să-mi piară inima,
Omorî-v-ar dragostea...
Și-o să-mi cadă fulgi de nea
Peste prima gălbenea.

marți, 7 februarie 2012

Rahat pe pâine.

După ce toată ziua am frecat menta și am făcut dansul ploii de mare fericire, m-am gândit să mai postez ceva. Bine, pe parcursul zilei am mai avut niște tentative să mai scriu ceva, dar au fost sortite eșecului.
Deci m-am gândit ce m-am gândit și voi vorbi despre criticism și personalitățile oamenilor.

M-ai întâi i-am înjurat în gând, apoi în față, apoi în fața altora. Sute și sute de înjurături, din asta e alcătuită oare viața mea? Neah, mai sunt chestii. Mi-a spus odată fata asta că ura mea e de fapt o invidie. N-am înțeles-o, dar m-am prefăcut că am înțeles. Nu știu de ce, dar nu pot spune 100% că sunt cu totul o altă persoană fața de atunci. De fapt sunt exact aceeași, cu un kilogram în plus sau în minus. A spus că sunt invidioasă pe faptul că ei pot face ceva ce mie îmi displace. În continuarea îmi răsună în cap un singur cuvânt: „rahat”.
„Îmi aleg prietenii cu grijă” mi se pare într-adevăr o deviză de căcat, căci m-a băgat în boală. A fost ok la început, dar apoi a luat o întorsătură urâtă. Într-un moment îi cerșesc atenția, iar în următorul vreau să fiu lăsată dracului în pace. M-au făcut „curvă”, „ciudată”, „tocilară”, „cretină” etc. Am făcut ce mi s-a spus mereu să fac: să-i ignor. Simplu.

Poate părea macabru, but I do not give a shit. Situația asta e ca și când te-ai uita la un cățel vagabond, abandonat în mijlocul străzii în timpul unei ploi torențiale. Într-o secundă vreau să-l iau din mijlocul străzii cu mine acasă și pentru o clipă văd niște imagini d-alea super-mega-ultra-hiper fericite, gen happy ending-uri, iar în alta vreau să-l calce mașina sau să-l sugrum sau să-l omor. Fericirea sau viața, huh?
Eram - nu că nu mai sunt - Mrs. Perfect la toate, aveam o replică pentru orice, pentru orice căcat. Comentam ca idioata, comentam mult și prost - ca acum. Mi se spunea „a dracului” - bine, exagerez - și toți chiar mă credeau perfectă. La naiba, pentru o clipă îmi plăcea la nebunie, iar într-altă voiam să intru în pământ de rușine. Să nu zică vreunu de hormoni că nu cred așa ceva.
Ce ciudat, cerul era argintiu ieri, iar azi e negru ca tăciunele...

Am considerat undeva în creierul meu stupid - îmi place să-mi bat joc de mine - că nu pot avea mai mulți prieteni deodată, așa că i-am înlăturat pe cei care m-au satisfăcut mai puțin și i-am păstrat pe cei care îmi stârneau interesul. Am fost ușor de manipulat - și încă mai sunt. De asemenea, pot fi influențată la fel de ușor. Și, după cum spuneam, am îndepărtat-o fără remușcări, fără să clipesc și fără s-o privesc în ochi. Sunt ipocrită, avea dreptate. M-a făcut și falsă odată. Viața mea e un mister - de rahat. În timp ce ea avea o mie și unu de prieteni eu mă bazam numai pe ea, pe sfaturile ei, pe toată persoana ei. Era unicul pilon care ținea epava de mine la suprafață.

Când s-a rupt - mereu se va termina, m-am învățat minte - , eu am căzut și cică m-am înecat în lacrimi. Pe naiba, nici n-am plâns atât de mult. Sunt ipocrită - right now. Spunea că n-o pot înțelege, că se dă bătută. Discuția aia... a dracului conversație... Începuse să-mi povestească în pânze și-n ceruri și-n ape ce și cum, iar eu o ascultam, chiar îi acordam toată atenția mea. Apoi s-a rupt firul, nu știu cum. Deodată, mintea mi s-a aburit total, am și uitat tot ce zisese, eram așa un zombie. S-a enervat - nu direct - și a spus că renunță. Și m-am prăbușit. Nu am realizat căzătura în care mă aflam prea devreme, după câteva minute am realizat... că nu mai aveam niciun prieten.
Nimic, nada, absolut.

Povestea vieții mele, n-o s-o citească nimeni vreodată, dar totuși nu vreau să mă dau bătută.
El vorbea despre visuri, năzuințe, idealuri. A păi, am făcut și pasul ăsta. Mi-am pus în cap două idei cât se poate de stupide și imposibile de atins: 1. să ating străzile New York-ului ; 2. să public o carte. De ce imposibil? Păi pentru că sunt o persoană foarte instabilă, nu voi putea să mă mențin pe această linie, deja mi-am schimbat traiectoriile. Acum ceva timp mi-era frică să mă schimb, chiar mă atașasem de unele obiceiuri, dar este inevitabil. Viața e plină de surprize, mai mult sau mai puțin plăcute.

Mi se pare atât de ușor de făurit o prietenie acum, dar sunt parcă pedepsită să nu pot lega nicio legătură. Orice pas aș face înainte, ceva idiot din mine va face unul înapoi. Într-o secundă sunt simpatică, iar în următoarea îți vine să dai cu cărămizi după mine. Ca acum, v-am creat deja o antipatie prin tâmpeniile astea. Și uite așa, Gigele, am ajuns eu „iemo chida” clasei. Dar știi ce? Mă doare în paișpe și-mi place așa. Mereu mi-am dorit - într-un mod foarte bizar - să fiu numită ciudată. Probabil am vrut atenție - și încă o mai fac. Oricât de mult aș scrie și oricât de multă muzică aș asculta tot nu voi putea să mă schimb. La naiba.

Și aș mai vrea să continui, dar voi lăsa asta pentru altă dată. Rămâneți cu bine, tovarăși efemeri.

duminică, 5 februarie 2012

O seară solitară în compania visului

Se auzeau suspine în noaptea aceea, cerul își strânsese laolaltă toți norii și începuseră un atac împotriva somnului dulce. Aerul era rece, aproape înghețat, iar din hol veneau niște sunete bizare asemănătoare unui bâzâit de albine amestecat cu sunetul făcut de un televizor stricat când ecranul se face numai dungi. Eram înconjurat de o pătură din pene întunecate, ce mă ținea strâns precum un uliu își ține puiul la piept. Mereu când vedeam păsările negre pe ceruri mă speriam, nu știam de ce, dar ceva la acea imagine îmi provoca o stare de groază. Orologiul din piața centrală bătea ora doisprezece noaptea, ultimul sunet care se presupunea să se audă până dimineața, de parcă oamenii care conduceau toată această mascaradă și-ar fi lăsat păpușile în repaus. Dar totuși pentru ce? De ce dormim noaptea și nu ziua? Cu ce e diferită o seară întunecată de miezul zilei? Se dădea bătălia asta între Soare și Lună, toți erau prea adormiți pentru a observa asta, dar ceva la penajul din jurul meu s-a stricat, s-a rupt, s-a destrămat, iar ochii mi-au zburat din trup.

Camera pe care o închiriasem în acel hotel ieftin era destul de micuță, astfel încât mobila stătea înghesuită în atâtea covoare și mochete. Fereastra se afla în fața patului dublu și era un pic deschisă, vântul răscolind praful de dinăuntru printr-o singură mișcare. Ochii mi s-au așezat la loc, dar într-un alt corp, unul mai mult sau mai puțin vizibil, imaginar, căci nu îmi puteam închipui perle fără cochilii. Chiar dacă nu era al meu, simțeam lama ascuțită și înghețată pe obraji și strângeam din dinți de frig. Orașul era imortalizat, nimic nu se mișca, numai luminile uriașe stăteau aprinse și orbeau întunericul cu reclame publicitare sau alte prostii umane. Totul era atât de... diferit.

Luna plină plutea pe câțiva nori și lumina pe o distanță scurtă în jurul ei, făcând cerul să pară tot un fum. Masca mea prea sfântă de peste zi mi s-a risipit în bătaia vântului, iar în urma ei rămâneau urme de sânge, mucegai, murdărie. Stele erau martore carnajului și tăceau crezând că se vor face nevăzute, însă strălucirea lor pură le dădea de gol perversitatea contemplării unei astfel de scene. Începeam să prind control asupra degetelor înghețate, picioarelor moarte, gâtului țeapăn și așa mi-am întrupat sufletul într-o adevărată ființă fără sens, fără rost.

Orașul ăsta atât de perfect, atât de plin de rahaturi bune, atât de al naibii m-a enervat în ultimul hal. Am clipit în nervozitatea momentului și am văzut Central Business-ul în flăcări, toate cele 47 de etaje ale sale, în flăcări. Din păcate momentul nu a ținut mai mult de o clipă, căci când m-am uitat mai bine l-am văzut din nou întreg și luminat doar de câteva reflectoare ce stăteau la baza construcției. Arrr, toată această singurătate liniștită m-a supărat atât de tare încât din ochi mi-au ieșit scântei ce au aprins aerul plin de gaz împuțit.

Toată atmosfera s-a încălzit, iar pielea mea de mort sclipea victorioasă în bătaia unei flame roșiatice din văzduhul cuprins de teroare. Tot orașul luase foc în pupilele mele, toate acele persoane ipocrite ardeau în Infern, iar ceva din sufletul putrezit a făcut să iasă niște sunete groase și aproape imperceptibile printre buzele crăpate și vișinii: „Aliquam erat mundus in ventum dispergentur*”. Savuram momentul de unul singur, căci Luna începuse și ea să se destrame și să cadă-n meteoriți pe pământ, împrăștiind visurile tuturor în apele tulburi de oameni morți. Frumusețea dezastruoasă mă acaparase și mă atrase într-un vals lent cu Moartea, însă nu aveam să fac răsucirea divină, căci ceva luciferic lumina dinăuntrul meu. Devenisem o stea solitară ce privea un adevărat spectacol de sânge. Toată fericirea de care nu am putut avea parte în viață mi se desfășura în fața ochilor, era minunat, mirific, nemaipomenit, mă simțeam atât de fericit, de împlinit. Nu avusesem o dorință concretă, totul s-a întâmplat brusc, dar la fel de brusc Ei au profitat de mine.

Au trimis un duh din centrul pământului spre mine, o țintă precisă, imposibil de ratat, singurul supraviețuitor al visului nocturn. Din toate dârele acelea de fum s-a ridicat una singură, mare, uriașă, gigantică ce semăna mai mult cu un abur, dar care mirosea a scrum uman. M-a cuprins fără să mă lase să clipesc, m-a învelit într-o mantie de pene negre și m-a lăsat legat undeva într-o parte rece de creier. M-am simțit atât de neputincios, de folosit, de murdar, așa că am încercat să evadez, însă fără reușită, căci mă ținea un uliu adevărat între niște gheare ascuțite. Pentru o secundă, pentru mai multe, pentru câteva minute, pentru vecie nu mi-a mai fost frică de pasăre. Nu știusimțit-o dintr-o bucată cu mine, ceva din penele ei se contopiseră cu ochii mei, prețioșii mei. Și am încercat să folosesc asta în avantajul meu, am încercat să ies de acolo, să împing, să forțez, dar iar nimic.
   
Însă nu m-am dat bătut, am simțit că am în mâinile inexistente toată forța necesară cât să dobor fiara din adâncuri. Am trimis o vibrație corpului meu, i-am dat un semn să se trezească. S-a ridicat din pat și a pășit încet, încet până în spatele inamicului, având elementul surpriză la îndemână. I-am strigat: „Trage!”, iar acesta a ochit ținta cu pistolul de la curea. Frigeam de nerăbdare să îl văd pe răul ăsta care mi-a spulberat momentul feeric cum moare, cum se prăpădește, dar ceva din nebunia asta mi-a sărit din vedere.

Dacă avea să-mi moară răutatea cum voi putea trăi în lumea asta infectă? Voi fi atât de vulnerabil fără rău, voi fi singur, înconjurat de perfecțiune și de lacrimi. Nu știam dacă mă duc dracului mai repede sau mai încet cu sau fără răutate, dar știam sigur că nu aveam să o duc mai bine fără de ea. Așa am fost forțat să ajung în situația asta, aici, acum, pe patul de moarte, conectat la o mie de cabluri și ale tâmpenii, precum un robot. Ultimele mele clipe se derulează mereu atât de încet și parcă încearcă să-mi spună ceva toată această mascaradă.

Mi-am împins focul spre abis, glonțul apei s-a dus undeva în aer, iar mai apoi a picat în pământul pribegit. Nu s-a auzit, simțit nimic. Am reușit însă să văd orașul în ultimele sale clipe de glorie, flăcările acaparaseră tot parcul, iar statuia măreață a călărețului fără cap era mai luminată ca niciodată, căldura infernală îmbrăcata poalele pietrei și o făceau să învie. Am văzut și calul alergând liber prin văzduh, însă nu i-am auzit tropăitul. Era singur calul alb, singur ca și mine... Dar era liber... Și eu eram liber. Sângele mi-a fiert în vene până am atins solul, s-a încălzit atât de tare încât s-a evaporat.

Când am atins cimentul înflăcărat, am auzit ultimul sunet pe care aveam să-l aud vreodată: oasele mele trosnind și rupându-se în mii și mii și mii de alte oase, mai mici, care la rândul lor s-au crăpat și au rezultat altele și altele. Într-adevăr, m-am făcut zob cu pământul.

Restul poveștii e istorie, rămas singur, fără diavolul din inimă, am murit în batjocura societății, au aruncat cu pietre în mine și m-au acuzat de blasfemie. Nu mi-a păsat, nu-mi va păsa, căci gândurile nostalgice legate de visul ce mi-a fost dat să devină realitate mă cutremurau mereu și nu mă lăsau să dorm. Acum, sincer, nu am avut altă soluție, toate variantele duceau spre o singură cauză: moartea demonului din mine.


*Lat., Lumea voastră s-a risipit în bătaia vântului

Cafea, țigări și rock n roll

   Așa ar suna un roman d-ăla, bestseller, care are un preț la fel de ridicat ca volumele Twilight sau Jurnalele Vampirilor. Eu, vampiri? După teorema capetelor seci rezultă că suntem paraleli. Vampiri sunt drăguți, sunt sexy, sunt provocători, au ochi frumoși. Frate, ăștia nu mai sunt vampiroi! Îl faceți de rușine pe Vlad Dracul, idioților. Normal, toate poveștile astea cu vampiri trebuie să conțină și femele, dar nu tot vampiroaice, ci oameni. Așa, ca să fie mai interesant. Nimănui nu-i mai pasă de adevărată origine a vampirilor, toată lumea afirmă că iubește vampirii. Știu, am folosit cuvântul „vampir” de 1001 ori. A citit cineva „1001 de Nopți”? Nu prea cred, nimănui nu-i mai pasă de așa povești când au Jurnalele Vampirilor. Ca să nu mai zic de filme, doh...
   Cafeaua... Vrăjitoarele pot ghici în cafea, se poate pune otravă în cafea. De la sultan la afro-americani, toată lumea bea cafea. Cu lapte, cu zahăr, cu biscuiți. Tot cafea e, tot amară rămâne. Ca o fată, poate avea chipul brăzdat de coșuri, s-ar machia și nu s-ar mai vedea, dar toată amărăciunea din suflet tot nu i-ar dispărea, toată acea perioadă când a fost nevoită să suporte comentarii idioate. Și cică toate se petrec cu-n scop. Pe naiba, îmi place să cred că totul e o cacialma, o nebunie. Da, îmi place mult cuvântul „nebunie”.
   Țigări? Un viciu, la fel ca și cafeaua, dar totuși cu un efect mult mai puternic. De la cafea nu-ți pute gura, dar toată lumea știe că un permanent rezistă și câteva luni intact, în vreme ce un nuanțator se duce la prima spălare. Frumusețea e un viciu exact ca țigările și cafeaua, dar, spre deosebire de ele, o dată și-o dată tot se va consuma și nu vor mai putea să își rearanjeze fața din cenușă. Știi, ele încearcă doar să pară frumoase, căci nu poți cunoaște niciodată în deajuns de bine o femeie dacă n-o știi cum e noaptea. Obișnuiesc să cred că noaptea suntem cu adevărat oameni, păcat că unii irosesc timpul nocturn pentru a dormi și nu pentru a arde pagini din suflet pe focul sobei.
   Rock n roll? Deja sună învechit pentru mai mult de jumătate din populația Americii. De ce SUA? Pentru că de acolo a pornit totul. Unul dintre ultimele continente descoperite este și cel care ne-a schimbat cel mai tare. Nu am de gând să povestesc acum istoria rock n roll-ului, căci, sincer, nu o știu.
   Înfructați-vă, deci, cu rock american, cafea braziliană și țigări franțuzești.

   Mi s-a terminat cafeaua, mi s-a terminat și postarea.

O umbră printre razele întunericului

Dacă și iar dacă, dacă ai înceta să spui „dacă” poate ai vedea
Cât de mult te-ai îndepărtat de mine, iubire, poate el mințea
Când mi-a spus că mă iubește, poate am căzut în cursa perfectă
Și am visat în zadar, am căzut prostește în lumea aceasta infectă.


Toate năzuințele, toate obsesiile mi s-au destrămat când tu ai plecat
Pe ușa aceea întunecată după care credeai că-i iluminarea, dar ai uitat
Că eu îți eram rază de speranță în fiecare dimineață rece și posomorâtă,
Că eu te îmbrățișam și te ajutam să trăiești, tu n-ai putut, m-ai lăsat omorâtă.


Acum le regret, mi-ai trădat încrederea, inima pe niște minciuni,
Le suspin în lacrimi, le aprind în suflet și le sting în scurte fumuri.
Mă înec cu trecutul și tu nu ești, nu ești, nu ești cu mine azi
Și nu vei fii nici mâine, nici poimâine, nici răspoimâine, cazi…


Cerul nu mai plânge, lacrimile i-au secat demult și au plecat cu norii
Departe, undeva în munți, spre alt suflet părăsit, ca negrul ciorii
Mânjit de viață, întins pe toată fața îi stă un zâmbet înfiorat,
Ce le sperie pe duhuri, căci Satana e în al său suflet înghețat.


E ca tine, e ca mine, dar nu-i ca noi, sunt doar eu, tu și restul lumii,
Care se uită cam fricoasă și cam uimită în spatele-ți, singurătatea zării.
Orb ai fost și orb să fii, orb sunt și orb am fost, dar ei ne văd mările,
Se închină în fața noastră, ne fac plecăciuni și ne săruta tălpile.