duminică, 5 februarie 2012

O seară solitară în compania visului

Se auzeau suspine în noaptea aceea, cerul își strânsese laolaltă toți norii și începuseră un atac împotriva somnului dulce. Aerul era rece, aproape înghețat, iar din hol veneau niște sunete bizare asemănătoare unui bâzâit de albine amestecat cu sunetul făcut de un televizor stricat când ecranul se face numai dungi. Eram înconjurat de o pătură din pene întunecate, ce mă ținea strâns precum un uliu își ține puiul la piept. Mereu când vedeam păsările negre pe ceruri mă speriam, nu știam de ce, dar ceva la acea imagine îmi provoca o stare de groază. Orologiul din piața centrală bătea ora doisprezece noaptea, ultimul sunet care se presupunea să se audă până dimineața, de parcă oamenii care conduceau toată această mascaradă și-ar fi lăsat păpușile în repaus. Dar totuși pentru ce? De ce dormim noaptea și nu ziua? Cu ce e diferită o seară întunecată de miezul zilei? Se dădea bătălia asta între Soare și Lună, toți erau prea adormiți pentru a observa asta, dar ceva la penajul din jurul meu s-a stricat, s-a rupt, s-a destrămat, iar ochii mi-au zburat din trup.

Camera pe care o închiriasem în acel hotel ieftin era destul de micuță, astfel încât mobila stătea înghesuită în atâtea covoare și mochete. Fereastra se afla în fața patului dublu și era un pic deschisă, vântul răscolind praful de dinăuntru printr-o singură mișcare. Ochii mi s-au așezat la loc, dar într-un alt corp, unul mai mult sau mai puțin vizibil, imaginar, căci nu îmi puteam închipui perle fără cochilii. Chiar dacă nu era al meu, simțeam lama ascuțită și înghețată pe obraji și strângeam din dinți de frig. Orașul era imortalizat, nimic nu se mișca, numai luminile uriașe stăteau aprinse și orbeau întunericul cu reclame publicitare sau alte prostii umane. Totul era atât de... diferit.

Luna plină plutea pe câțiva nori și lumina pe o distanță scurtă în jurul ei, făcând cerul să pară tot un fum. Masca mea prea sfântă de peste zi mi s-a risipit în bătaia vântului, iar în urma ei rămâneau urme de sânge, mucegai, murdărie. Stele erau martore carnajului și tăceau crezând că se vor face nevăzute, însă strălucirea lor pură le dădea de gol perversitatea contemplării unei astfel de scene. Începeam să prind control asupra degetelor înghețate, picioarelor moarte, gâtului țeapăn și așa mi-am întrupat sufletul într-o adevărată ființă fără sens, fără rost.

Orașul ăsta atât de perfect, atât de plin de rahaturi bune, atât de al naibii m-a enervat în ultimul hal. Am clipit în nervozitatea momentului și am văzut Central Business-ul în flăcări, toate cele 47 de etaje ale sale, în flăcări. Din păcate momentul nu a ținut mai mult de o clipă, căci când m-am uitat mai bine l-am văzut din nou întreg și luminat doar de câteva reflectoare ce stăteau la baza construcției. Arrr, toată această singurătate liniștită m-a supărat atât de tare încât din ochi mi-au ieșit scântei ce au aprins aerul plin de gaz împuțit.

Toată atmosfera s-a încălzit, iar pielea mea de mort sclipea victorioasă în bătaia unei flame roșiatice din văzduhul cuprins de teroare. Tot orașul luase foc în pupilele mele, toate acele persoane ipocrite ardeau în Infern, iar ceva din sufletul putrezit a făcut să iasă niște sunete groase și aproape imperceptibile printre buzele crăpate și vișinii: „Aliquam erat mundus in ventum dispergentur*”. Savuram momentul de unul singur, căci Luna începuse și ea să se destrame și să cadă-n meteoriți pe pământ, împrăștiind visurile tuturor în apele tulburi de oameni morți. Frumusețea dezastruoasă mă acaparase și mă atrase într-un vals lent cu Moartea, însă nu aveam să fac răsucirea divină, căci ceva luciferic lumina dinăuntrul meu. Devenisem o stea solitară ce privea un adevărat spectacol de sânge. Toată fericirea de care nu am putut avea parte în viață mi se desfășura în fața ochilor, era minunat, mirific, nemaipomenit, mă simțeam atât de fericit, de împlinit. Nu avusesem o dorință concretă, totul s-a întâmplat brusc, dar la fel de brusc Ei au profitat de mine.

Au trimis un duh din centrul pământului spre mine, o țintă precisă, imposibil de ratat, singurul supraviețuitor al visului nocturn. Din toate dârele acelea de fum s-a ridicat una singură, mare, uriașă, gigantică ce semăna mai mult cu un abur, dar care mirosea a scrum uman. M-a cuprins fără să mă lase să clipesc, m-a învelit într-o mantie de pene negre și m-a lăsat legat undeva într-o parte rece de creier. M-am simțit atât de neputincios, de folosit, de murdar, așa că am încercat să evadez, însă fără reușită, căci mă ținea un uliu adevărat între niște gheare ascuțite. Pentru o secundă, pentru mai multe, pentru câteva minute, pentru vecie nu mi-a mai fost frică de pasăre. Nu știusimțit-o dintr-o bucată cu mine, ceva din penele ei se contopiseră cu ochii mei, prețioșii mei. Și am încercat să folosesc asta în avantajul meu, am încercat să ies de acolo, să împing, să forțez, dar iar nimic.
   
Însă nu m-am dat bătut, am simțit că am în mâinile inexistente toată forța necesară cât să dobor fiara din adâncuri. Am trimis o vibrație corpului meu, i-am dat un semn să se trezească. S-a ridicat din pat și a pășit încet, încet până în spatele inamicului, având elementul surpriză la îndemână. I-am strigat: „Trage!”, iar acesta a ochit ținta cu pistolul de la curea. Frigeam de nerăbdare să îl văd pe răul ăsta care mi-a spulberat momentul feeric cum moare, cum se prăpădește, dar ceva din nebunia asta mi-a sărit din vedere.

Dacă avea să-mi moară răutatea cum voi putea trăi în lumea asta infectă? Voi fi atât de vulnerabil fără rău, voi fi singur, înconjurat de perfecțiune și de lacrimi. Nu știam dacă mă duc dracului mai repede sau mai încet cu sau fără răutate, dar știam sigur că nu aveam să o duc mai bine fără de ea. Așa am fost forțat să ajung în situația asta, aici, acum, pe patul de moarte, conectat la o mie de cabluri și ale tâmpenii, precum un robot. Ultimele mele clipe se derulează mereu atât de încet și parcă încearcă să-mi spună ceva toată această mascaradă.

Mi-am împins focul spre abis, glonțul apei s-a dus undeva în aer, iar mai apoi a picat în pământul pribegit. Nu s-a auzit, simțit nimic. Am reușit însă să văd orașul în ultimele sale clipe de glorie, flăcările acaparaseră tot parcul, iar statuia măreață a călărețului fără cap era mai luminată ca niciodată, căldura infernală îmbrăcata poalele pietrei și o făceau să învie. Am văzut și calul alergând liber prin văzduh, însă nu i-am auzit tropăitul. Era singur calul alb, singur ca și mine... Dar era liber... Și eu eram liber. Sângele mi-a fiert în vene până am atins solul, s-a încălzit atât de tare încât s-a evaporat.

Când am atins cimentul înflăcărat, am auzit ultimul sunet pe care aveam să-l aud vreodată: oasele mele trosnind și rupându-se în mii și mii și mii de alte oase, mai mici, care la rândul lor s-au crăpat și au rezultat altele și altele. Într-adevăr, m-am făcut zob cu pământul.

Restul poveștii e istorie, rămas singur, fără diavolul din inimă, am murit în batjocura societății, au aruncat cu pietre în mine și m-au acuzat de blasfemie. Nu mi-a păsat, nu-mi va păsa, căci gândurile nostalgice legate de visul ce mi-a fost dat să devină realitate mă cutremurau mereu și nu mă lăsau să dorm. Acum, sincer, nu am avut altă soluție, toate variantele duceau spre o singură cauză: moartea demonului din mine.


*Lat., Lumea voastră s-a risipit în bătaia vântului

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu