duminică, 5 februarie 2012

O umbră printre razele întunericului

Dacă și iar dacă, dacă ai înceta să spui „dacă” poate ai vedea
Cât de mult te-ai îndepărtat de mine, iubire, poate el mințea
Când mi-a spus că mă iubește, poate am căzut în cursa perfectă
Și am visat în zadar, am căzut prostește în lumea aceasta infectă.


Toate năzuințele, toate obsesiile mi s-au destrămat când tu ai plecat
Pe ușa aceea întunecată după care credeai că-i iluminarea, dar ai uitat
Că eu îți eram rază de speranță în fiecare dimineață rece și posomorâtă,
Că eu te îmbrățișam și te ajutam să trăiești, tu n-ai putut, m-ai lăsat omorâtă.


Acum le regret, mi-ai trădat încrederea, inima pe niște minciuni,
Le suspin în lacrimi, le aprind în suflet și le sting în scurte fumuri.
Mă înec cu trecutul și tu nu ești, nu ești, nu ești cu mine azi
Și nu vei fii nici mâine, nici poimâine, nici răspoimâine, cazi…


Cerul nu mai plânge, lacrimile i-au secat demult și au plecat cu norii
Departe, undeva în munți, spre alt suflet părăsit, ca negrul ciorii
Mânjit de viață, întins pe toată fața îi stă un zâmbet înfiorat,
Ce le sperie pe duhuri, căci Satana e în al său suflet înghețat.


E ca tine, e ca mine, dar nu-i ca noi, sunt doar eu, tu și restul lumii,
Care se uită cam fricoasă și cam uimită în spatele-ți, singurătatea zării.
Orb ai fost și orb să fii, orb sunt și orb am fost, dar ei ne văd mările,
Se închină în fața noastră, ne fac plecăciuni și ne săruta tălpile.

2 comentarii: