marți, 7 februarie 2012

Rahat pe pâine.

După ce toată ziua am frecat menta și am făcut dansul ploii de mare fericire, m-am gândit să mai postez ceva. Bine, pe parcursul zilei am mai avut niște tentative să mai scriu ceva, dar au fost sortite eșecului.
Deci m-am gândit ce m-am gândit și voi vorbi despre criticism și personalitățile oamenilor.

M-ai întâi i-am înjurat în gând, apoi în față, apoi în fața altora. Sute și sute de înjurături, din asta e alcătuită oare viața mea? Neah, mai sunt chestii. Mi-a spus odată fata asta că ura mea e de fapt o invidie. N-am înțeles-o, dar m-am prefăcut că am înțeles. Nu știu de ce, dar nu pot spune 100% că sunt cu totul o altă persoană fața de atunci. De fapt sunt exact aceeași, cu un kilogram în plus sau în minus. A spus că sunt invidioasă pe faptul că ei pot face ceva ce mie îmi displace. În continuarea îmi răsună în cap un singur cuvânt: „rahat”.
„Îmi aleg prietenii cu grijă” mi se pare într-adevăr o deviză de căcat, căci m-a băgat în boală. A fost ok la început, dar apoi a luat o întorsătură urâtă. Într-un moment îi cerșesc atenția, iar în următorul vreau să fiu lăsată dracului în pace. M-au făcut „curvă”, „ciudată”, „tocilară”, „cretină” etc. Am făcut ce mi s-a spus mereu să fac: să-i ignor. Simplu.

Poate părea macabru, but I do not give a shit. Situația asta e ca și când te-ai uita la un cățel vagabond, abandonat în mijlocul străzii în timpul unei ploi torențiale. Într-o secundă vreau să-l iau din mijlocul străzii cu mine acasă și pentru o clipă văd niște imagini d-alea super-mega-ultra-hiper fericite, gen happy ending-uri, iar în alta vreau să-l calce mașina sau să-l sugrum sau să-l omor. Fericirea sau viața, huh?
Eram - nu că nu mai sunt - Mrs. Perfect la toate, aveam o replică pentru orice, pentru orice căcat. Comentam ca idioata, comentam mult și prost - ca acum. Mi se spunea „a dracului” - bine, exagerez - și toți chiar mă credeau perfectă. La naiba, pentru o clipă îmi plăcea la nebunie, iar într-altă voiam să intru în pământ de rușine. Să nu zică vreunu de hormoni că nu cred așa ceva.
Ce ciudat, cerul era argintiu ieri, iar azi e negru ca tăciunele...

Am considerat undeva în creierul meu stupid - îmi place să-mi bat joc de mine - că nu pot avea mai mulți prieteni deodată, așa că i-am înlăturat pe cei care m-au satisfăcut mai puțin și i-am păstrat pe cei care îmi stârneau interesul. Am fost ușor de manipulat - și încă mai sunt. De asemenea, pot fi influențată la fel de ușor. Și, după cum spuneam, am îndepărtat-o fără remușcări, fără să clipesc și fără s-o privesc în ochi. Sunt ipocrită, avea dreptate. M-a făcut și falsă odată. Viața mea e un mister - de rahat. În timp ce ea avea o mie și unu de prieteni eu mă bazam numai pe ea, pe sfaturile ei, pe toată persoana ei. Era unicul pilon care ținea epava de mine la suprafață.

Când s-a rupt - mereu se va termina, m-am învățat minte - , eu am căzut și cică m-am înecat în lacrimi. Pe naiba, nici n-am plâns atât de mult. Sunt ipocrită - right now. Spunea că n-o pot înțelege, că se dă bătută. Discuția aia... a dracului conversație... Începuse să-mi povestească în pânze și-n ceruri și-n ape ce și cum, iar eu o ascultam, chiar îi acordam toată atenția mea. Apoi s-a rupt firul, nu știu cum. Deodată, mintea mi s-a aburit total, am și uitat tot ce zisese, eram așa un zombie. S-a enervat - nu direct - și a spus că renunță. Și m-am prăbușit. Nu am realizat căzătura în care mă aflam prea devreme, după câteva minute am realizat... că nu mai aveam niciun prieten.
Nimic, nada, absolut.

Povestea vieții mele, n-o s-o citească nimeni vreodată, dar totuși nu vreau să mă dau bătută.
El vorbea despre visuri, năzuințe, idealuri. A păi, am făcut și pasul ăsta. Mi-am pus în cap două idei cât se poate de stupide și imposibile de atins: 1. să ating străzile New York-ului ; 2. să public o carte. De ce imposibil? Păi pentru că sunt o persoană foarte instabilă, nu voi putea să mă mențin pe această linie, deja mi-am schimbat traiectoriile. Acum ceva timp mi-era frică să mă schimb, chiar mă atașasem de unele obiceiuri, dar este inevitabil. Viața e plină de surprize, mai mult sau mai puțin plăcute.

Mi se pare atât de ușor de făurit o prietenie acum, dar sunt parcă pedepsită să nu pot lega nicio legătură. Orice pas aș face înainte, ceva idiot din mine va face unul înapoi. Într-o secundă sunt simpatică, iar în următoarea îți vine să dai cu cărămizi după mine. Ca acum, v-am creat deja o antipatie prin tâmpeniile astea. Și uite așa, Gigele, am ajuns eu „iemo chida” clasei. Dar știi ce? Mă doare în paișpe și-mi place așa. Mereu mi-am dorit - într-un mod foarte bizar - să fiu numită ciudată. Probabil am vrut atenție - și încă o mai fac. Oricât de mult aș scrie și oricât de multă muzică aș asculta tot nu voi putea să mă schimb. La naiba.

Și aș mai vrea să continui, dar voi lăsa asta pentru altă dată. Rămâneți cu bine, tovarăși efemeri.

4 comentarii:

  1. efemeri ai??? las' ca vezi tu la scoala >:)

    RăspundețiȘtergere
  2. Răspunsuri
    1. anonim ai??? :)))) esti chiar... :)))

      Ștergere
  3. marfa rau \m/ yeaaaaaaaaaaa \m/ app:nu esti asa :)))

    RăspundețiȘtergere